Sunt împreună, oficial, de 50 de ani. I-au ţinut laolaltă iubirea, copiii, respectul. Au trecut peste mânie şi necuviinţă, peste greutăţi şi nenorociri, peste ispite şi piedici. În seara de 10 mai, 70 de cupluri au ajuns, aşa cum se întâmplă de câţiva ani, în faţa altarului, la nunta de aur. Au învăţat de la Apostolul Pavel şi din viaţă că dragostea toate le nădăjduieşte şi toate le rabdă.
O după-amiază de mai liniştită, călduroasă. Pentru mulţi, o zi obişnuită dinaintea unei săptămâni de muncă. Pentru ei, însă, e o aniversare specială. Sunt mulţumiţi, împăcaţi. A trecut o viaţă de când, în faţa preotului, şi-au jurat credinţă unul celuilalt. Certificatul de căsătorie pe care-l păstrează cu sfinţenie este vechi de 50 de ani. Atât a trecut. Duminică, primarul Craiovei le-a fost naş, iar Mitropolitul Olteniei, Irineu Ion Popa, i-a binecuvântat.
Îmbrăcaţi frumos, curaţi şi senini, ţinându-se de mână sau de braţ, unii sprijinindu-se în baston şi înaintând încet, trec pe porţile deschise larg ale Bisericii „Madona Dudu“. Urcă anevoie treptele care nu se mai sfârşesc şi pătrund în locaşul înalt, rece, cu sfinţi pe pereţi. Îndură tăcuţi şi emoţionaţi, aplecaţi unul spre celălalt şi mutându-şi greutatea trupului de pe un picior pe altul.
Dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte…
Iubirea este o mare taină, rosteşte, din faţa altarului, IPS Irineu. „Fundamentul relaţiilor umane este, în primul rând, dragostea, această virtute pe care n-o învăţăm, nici n-o deprindem, ci este sădită în fiinţa noastră. Prin iubire, îl acceptăm pe cel de lângă noi, îl înţelegem, îi iertăm greşalele. A început odată şi continuă să crească. Întâlnirea dintre soţ şi soţie este o taină divină. Oameni care nu s-au văzut niciodată se întâlnesc şi rămân împreună atunci când Dumnezeu consideră că trebuie să fie aşa şi par că se cunosc dintotdeauna. Este o apropiere care durează. Dumnezeu a pus în interiorul nostru suficientă dragoste încât să dureze o viaţă întreagă. În iubirea aceasta stăruim, anticipând gesturile celuilalt. Cum spunea Apostolul Pavel, «şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodat㻓.
„Dacă Dumnezeu te împreună, tot el trebuie să te şi despartă“
Minutele se scurg, dar nimeni nu se gândeşte acum la timp. Au dispărut şi necazurile, şi îndoielile, şi vremurile în care credeau că nu vor răzbi. Au rămas doar frumuseţea unei vieţi trăite împreună, bucuria glasului copiilor, reuşitele lor, inocenţa nepoţilor. „Am trăit bine împreună. Noi am fost oameni crescuţi la ţară, am fost amândoi la fel. Când ne-am căsătorit, eu aveam 22 de ani, el avea 17. Pe-atunci, aşa era: să ţii la bărbatul tău şi el la femeia lui. Dacă Dumnezeu te împreună, tot el trebuie să te şi despartă. Pe timpurile noastre nu se pomenea altfel“, povesteşte Ana Stăncele. O femeie micuţă, cu ochi albaştri, care poartă pe cap, ascunzându-şi părul, un batic gri, aşa cum obişnuiau femeile intrate în rândul lumii. „Ochii… eu ştiu cum or fi? Cum zici dumneata…“. Râde sfios, ca un copil timid. „Şi nepoata mea, care se mărită peste două luni, zice: «Mamaie, cum ai făcut matele, fac şi eu». Deşi, acum, lucrurile nu mai stau la fel. Astăzi e foarte greu să explici cuiva cum să fie în căsnicie, să-i dai poveţe, că nici nu te ascultă“. Îşi ia soţul de mână, ca pentru a-i fi martor la cele spuse. „E bine să te-ngădui cu omul. Eu am învăţat multe de la mama mea. Am fost cinci copii şi ea ne-a crescut singură, că a rămas văduvă. O dată n-am supărat-o şi nu i-am ieşit din cuvânt. Acum, nu-mi mai doresc decât să ajute Dumnezeu la copii şi la nepoţi şi eu să mor în rândul lumii“.
Mintea omului
Alături, Mihai Stăncele zâmbeşte mucalit, străduindu-se să-şi ia un aer serios: „Da, da, da, ne iubim foarte mult. Azi pe ea, mâine pe alta“, rosteşte zgomotos, însă mâna o caută pe cea a soţiei şi o prinde încetişor. „Gata. Nu vă mai spun nimic“, zice întorcând capul. Se răzgândeşte apoi şi continuă: „Ştiţi care este secretul căsniciei? E după mintea omului. Dacă te duce capul, poţi să faci şi avere, şi copii, poţi să ai şi soţie, dar şi amantă. Dacă nu…“, încheie, punându-se pe râs. Ana îl priveşte îngăduitoare şi îl strânge de mână. „Mamă, să-ţi dea Dumnezeu fericirea mea!“, îmi şopteşte apoi la ureche, ca şi cum mi-ar împărtăşi o taină.
Fiecare cuplu e o poveste. Destine pe care le-au scris împreună, zi după zi, lună după lună, timp de 50 de ani. Binecuvântaţi de biserică, păşesc apoi spre ringul de dans şi petrecerea de seară, oferită în cinstea lor. „Nu vă doresc mai mult decât sănătate şi să vă bucuraţi de zilele pe care le aveţi!“, le urează Antonie Solomon. Unul câte unul, se aşază cuminţi la mese, zâmbind uşor.
În pat, în iarbă şi în paie
CERTIFICAT DE CĂSĂTORIE. Seria C.I., nr. 544…. . Numele soţului: Freci. Prenumele soţului: Gheorghe. Numele soţiei: Burtea. Prenumele soţiei: Petrica. Locul şi data încheierii căsătoriei: localitatea Cugir, raionul Orăştie. Anul 1959. Îmbrăcată într-o rochie neagră, simplă, cu părul argintiu prins într-o coadă, Petrica îşi face loc lângă soţul său. S-a născut la Brăila, dar dragostea pentru cel cu care s-a căsătorit a adus-o printre olteni. Delicată, i-a lăsat bărbatului strigătul cocoşului în casă şi a ţinut familia 50 de ani. „Mai închidem ochii noi, femeile“, spune zâmbind. „Trebuie să fii echilibrat în viaţă, eu cred ca ăsta este secretul“, adaugă şi Gheorghe. Îşi aminteşte apoi o istorioară de demult. „Atunci când m-am căsătorit, contabila de-acolo de unde lucram mi-a zis aşa: «Să-ţi iei nevasta după ce te-nsori, să dai cu ea în pat, în iarbă şi în paie, cum dă olteanu' cu lubeniţa de pământ să-i ia bulbucul. Atunci vei avea o soţie fericită. Îţi va face copii frumoşi şi sănătoşi, se va mulţumi cu mai puţin, va deveni o bună gospodină. Iar tu… să munceşti şi s-o iubeşti». Şi eu am făcut întocmai“, râde mândru de poveste. Petrica se uită la el şi-i reproşează uşor: „Mie nu mi-ai spus asta până acum“. „Nu ţi-am spus, dar ştiam eu“. O prinde cu braţul după gât şi, înainte s-o invite la dans, mai povesteşte ceva: „Ştiţi bancul ăla? Un bărbat îi spune nevestei: «Te iubesc mult. Tu eşti viaţa mea». Peste o vreme, bate cineva la uşă. Deschide omul: era moartea! «Am venit să te iau cu mine». Bărbatul răspunde: «Aşteaptă puţin». Apoi se-ntoarce şi strigă la nevastă: «Draga mea, te caută cineva!»…“.
